Suprematia stilului
De-a lungul carierei mele de sportiv si antrenor de sporturi de contact am avut ocazia de multe ori, (poate prea multe), sa asist sau sa fiu implicat in discutii despre suprematia unei forme sau alta de arta martiala.
Port admiratie unor luptatori din diferite ramuri de lupta, prieteni sau nu. Am avut bucuria sa ma antrenez de-a lungul timpului cu sportivi proveniti din diverse asemenea sporturi. Eu insumi continand in pregatirea mea judo, karate kyokushin, kickbox, jiu-jitsu, catch wrestling.
De la inceput tin sa-mi exprim respectul pentru toate artele martiale, fie ele vechi sau noi, pentru ca, datorita acestor stiluri traditionale am ajuns astazi sa avem sisteme de lupta eficiente, de aici si respectul meu fata de aceste stiluri. Insa lucrurile au evoluat.
Ceea ce nu inteleg, este incapatanarea cu care practicantii de arte martiale traditionale inca mai sustin ca stilurile in cauza mai sunt eficiente in zilele noastre. Este ca si cum in prezent, in pregatirea soldatilor, s-ar mai preda folosirea prastiei sau tragerea cu arcul.
De-a lungul vremii, luptatorii din diverse stiluri s-au intalnit in lupta, iar unele s-au dovedit a fi mai eficiente decat altele. Desigur luptatorul poate face diferenta. In cazul in care se desfasoara o lupta intre doi combatanti din stiluri diferite, un stil mai putin eficient si altul eficient, daca luptatorul stilului mai ineficient are calitati fizice superioare si/sau o perioada mai indelungata de pregatire decat a oponentului, este posibil sa iasa invingator din confruntare.
Dar sa revenim la stiluri si sa ne imaginam ca se-ntalnesc doi luptatori cu aceleasi calitati fizice, aceeasi perioada de pregatire si acelasi echilibru psihic necesar intr-o confruntare. De-a lungul vremii s-a facut dovada ca stilurile care inglobeaza atat loviturile de brat si de picior, cat si aruncarile si lupta la sol, sunt cele mai eficiente in lupta cu un adversar. Ele sunt superioare celor carora le lipsesc vreunul dintre aceste elemente. Este ca si cum intr-un razboi, una dintre armate are o arma de care inamicul nu stie ca exista, deci, importiva careia nu stie sa se apere. Aceasta arma este cea care va hotara invingatorul. Asa s-a petrecut in istorie cand cineva s-a hotarat sa foloseasca pentru prima data un ciomag, apoi arcul si sageata, apoi arma de foc, bomba atomica, etc.
Asadar, pana sa apara MMA, aceste stiluri erau cele mai eficiente (ex: Jiu-jitsu, Jet Kune Do, Wu Shu, etc.), ele insele fiind de fapt amestecuri mai mult sau mai putin fericite de tehnici de lovire, proiectare si lupta la sol. Cel mai celebru fiind Jiu-jitsu datorita familiei Gracie care a dominat primele editii UFC, invingand fara drept de apel boxeuri, kickboxeuri, wrestleri, karateka, etc.
Dupa socul initial, combatantii au inteles ca trebuie sa se pregateasca pe toate fronturile ca sa poata reveni in lupta pentru suprematie in artele martiale. Wrestlerii au inceput sa invete lovituri si tehnici de jiu-jitsu, kickboxeurii au inceput sa invete elemente de wrestling si jiu-jitsu. Pentru moment jiu-jitsu parea ca nu are nevoie sa inglobeze nimic in plus in arsenalul sau. A venit insa epoca galelor Pride, unde Jiu-jitsu, prin reprezentantii sai cei mai de seama, tot familia Gracie, au pierdut suprematia in mod spectaculos si de atunci au inceput si ei sa invete tehnici proprii sporturilor cu lovituri. Astazi in lumea MMA, cea care reprezinta treapta cea mai inalta a confruntarii dintre doi luptatori fara arme, nu mai exista nimeni care sa se antreneze intr-un singur stil de arte martiale si la acel nivel nu mai indrazneste nimeni sa discute despre suprematia unui singur stil. Aceste discutii se mai ivesc doar departe de “cusca”, de obicei printre cei care nu au avut ocazia sa lupte in competitii de acest gen si inca mai cred cu naivitate ca stilul pe care-l practica este cel mai bun.
Desigur, ramane incontestabila latura spirituala a artelor martiale traditionale, asa numitul stil de viata pe care-l marturisesc practicantii acestora, insa aceasta este comuna tuturor artelor martiale, chinezesti sau japoneze. Ma refer in special la ele, pentru ca in aceasta zona sunt exprimate cel mai vocal, desi orice sportiv de lupta, evolueaza odata cu aprofundarea sportului/artei martiale practicate, si capata maturitatea psihica, emotionala, daca doriti, spirituala. Totusi, aceasta cale de viata laudabila, nu reprezinta garantia evolutiei nobile a fiecarui practicant. Sa nu uitam ca si exponenti ai artelor martiale traditionale apuca pe cai gresite. Amintesc numai temutele organizatii mafiote chinezesti si japoneze, in care artele martiale sunt la ele acasa. Cred totusi, ca antrenorul face diferenta. Sunt sali de arte martiale traditionale in care nu se pomeneste nimic despre acest subiect, asa cum sunt sali de box, kickbox sau MMA, in care antrenorii promoveaza nobletea, impun disciplina, pe scurt, fac educatie. Noi, romanii avem o vorba draga mie: “omul sfinteste locul” .
In fine, referitor la “calea spirituala”, aceasta nu este exclusiv legata de vreuna dintre artele martiale si nici macar de sporturile de lupta in general. Dar pentru ca nu avem toti acelasi traseu spiritual in viata, da, aceasta poate fi unul dintre ele.
Poate ultimul motiv de promovare, la care ma pot gandi, pe care-l au practicantii de arte martiale depasite din punct de vedere al eficientei in lupta moderna, la care ma voi referi, este cel pecuniar. Adica se promoveaza stilul pentru a se dezvolta afacerea din punct de vedere economic, pentru ca pana la urma si acesta este un business. Adevarul este ca e tare inspaimantator sa te gasesti dupa vreo doua zeci de ani de practica intr-o ramura devenita ineficienta, in care mai esti si instructor sau antrenor si sa constientizezi neajunsurile stilului pe care-l predai.
Respect pentru aceia care recunosc ca practica stiluri depasite, doar din nostalgie, ca o cale spirituala, sau ca forma de sport, de miscare pentru sanatate.
Spor(t)!
